Din strada ce duce de la Craiova la Bechet, ulița mare se lasă în dreapta, de la fântâna din deal, până dincolo de școală, lăsându-și ulicioare pe ambele parți ca izvoarelor unui râu. Din ogoare, satul se vede asemeni unei cetăți, umbrindu-și așezările în coasta școlii, sub privirile bisericii din vale. Dealungu-i, Jiul urmează cu smerenie cărarea către Dunăre, la umbra bătrânilor și a puieților de-abia plantați, în compania câtorva păstori și liniștea codrului.

Aici își face veacul micul sat de câmpie Secui, pe locul unei vame daco-romane ce folosea Jiul ca mijloc de transport pentru vasele de cereale, iar mai apoi, pe moșia mânăstirii Bucovăț, a cărei filie este biserica satului.

Numele de Secui este neschimbat de-a lungul secolelor, încă din 1588, când au fost aduse cinci familii de secui din Transilvania, pentru a muncii terenul mânăstirii, primit în decursul aceluiaș an de la jupâneasa Stanca de la Bratovoiești. Anul 1588 devine astfel anul întemeierii satului, conform documentelor.

Azi, la fel ca atunci, satul își păstrează liniștea, intrerupt doar de sărbători și tradiții. Cu un cotidian îmbrăcat în aceeași rutină a muncii câmpului, activitate pentru care este recunoscut la nivel național -ori nu e om să nu fii auzit de „varza de Secui”, Secuiul se îmbujorează de sărbători și duminici.

A spune despre un sat că nu are frumusețe e totuna cu a-i șterge istoria și tradiția, căci frumusețea sa nu ține de zona turistică, ci de menținerea tradiționalului românesc. În ultimul deceniu, am văzut cum încet, încet, se pierde tradiția, devenind o știre ba de Crăciun, ba de Paște, iar amintirea copilariei începuse să se îndepărteze, așa că ne-am apucat să primim străini din toate colțurile lumii, să le arătăm colțul nostru de Pământ, acum, cât încă mai aveam ceva, în speranța că dacă are cine le vedea, se vor păstra toate cum le știm.

Toate căpătaseră însă un iz de amintire și țin minte doi ani în care am dus lipsa colindătorilor de Crăciun, plugușorului de Anul Nou, Caprei, Sfântului Ion. Atunci am început să retrăim copilăria colindului și a tradițiilor mergând în casele vecinilor să le cântăm alături de grupuri de oameni frumoși ce ne călcau pragul de sărbători.

Am colindat alături de italieni, sud-coreeni, georgieni, ruși, turci și bineînțeles români, am împodobit steaua și plugușorul, am făcut repetițiile cu vin și țuică fiartă, le-am arătat de la pomana porcului, până la sarmale și drob cum se fac toate, am plantat, ne-au învățat câteva rețete și cântece, jocuri și vorbe la rândul lor, am pescuit, am muncit câmpul. Au plecat apoi acasa dar s-au întors la noi când au putut. Ba unora le-a plăcut atât de tare că s-au mutat în Craiova.

Așa am început în 2011 să prezentăm, pe cât am putut de bine, tradițiile și frumusețile locale, reușind să primim mai bine de o mie trei sute de oameni, din o sută patruzeci și noua de țări - toate, cu speranța că nu se va pierde nici satul românesc, nici tradițiile. Vă așteptăm așadar să cunoaștem împreună și oameni, și locuri, și povești, care să vă reamintească de copilărie, iar celor mai mici dintre noi, să le deschidă sufletul către rădăcini și aventurile de altădată. Între timp, până la vedere și revedere, vă dorim amintiri frumoase!